Rămâi uimit cum omul sfințește locul în alte părți. La Giurgiu, partea cu sfințirea lasă de dorit. Exemplu concret, prezentat de mass-media națională: Spitalul Municipal de Urgență Moinești. Rămâi cu gura căscată la dotările și condițiile – cu adevărat europene, de vis ar spune unii – din spitalul cu pricina. Dar, după ce treci pragul Spitalului Județean de Urgență Giurgiu…revii cu picioarele pe pământ. Constați că se poate nu rău, ci foarte rău. Și atunci te întrebi, pe bună dreptate: cum de la alții, în cazul nostru un orășel cu doar 21.500 de locuitori, este posibil să existe un Spital Municipal care acoperă ABSOLUT toate ramurile, are chiar și un heliport, iar la Giurgiu riscurile de a ieși cu mai multe boli decât ai intrat sunt maxime? Răspunsul e simplu: acolo unde există voință, acolo unde conducerea municipiului și a județului își dau mâna și lasă la o parte orice disensiune, de orice natură, de câștigat au doar locuitorii și beneficiarii direcți ai serviciilor medicale de calitate.
O altă paralelă spune multe despre cum, în anumite condiții, omul sfințește locul: la Moinești sunt 120 de medici la 400 de paturi, în timp ce la Giurgiu discutăm de sub o sută de medici la 463 de paturi! Acolo, proiectele europene, cu cofinanțare atât din partea consiliului local (care a alocat chiar și 30% din bugetul local pentru spitalul din subordine) cât și din partea consiliului județean, plus un sponsor (societate comercială) atras în acest scop! Pe lângă acestea, cei din Moinești au planuri de dezvoltare a spitalului cu fonduri proprii, „infima” sumă de 50.000 de euro fiind alocată în acest scop!
Acolo, de zece ani, același manager, care s-a implicat în dezvoltarea spitalului. La noi, în schimb, un manager aflat într-un veșnic interimat, care face nimic pe un salariu de peste 6.000 de lei lunar. Acolo, aparatură de ultimă generație, UTILIZATĂ! La noi, aparatură…ce zace în paragină din lipsă de specialiști care să o utilizeze. La ei, anunțuri de angajare, prima ofertă fiind „Condiții de lucru și dotări la nivel european”, la noi…nu se prezintă nimeni pentru concursuri, deși Mihai Petre se laudă că a tot scos la concurs posturi. La ce să se înghesuie absolvenții de facultate de medicină? La un spital fără aparatură, mizerabil (la propriu), de care fug pacienții mâncând pământul către București? Aici ar putea, în cel mai bun caz, să devină „doctori de făcut injecții”, nicidecum niște cadre medicale care să pună în practică cele învățate în anii de facultate. Și rămâne, în această situație, întrebarea retorică: de ce la ei se poate și la noi nu?
