Privesc cu tristeţe în urmă. Am plecat de la o dictatură comunistă care ne ţinea izolaţi ca într-o cuşcă de restul lumii, ca pe nişte sălbatici închişi la zoo. Consideram că tot raul pe care îl resimţeam se datora regimului politic care ne asuprea cu lipsuri de tot felul.
A urmat apoi revoluţia din decembrie ’89. Aveam 23 de ani pe atunci şi speram că mi se va deschide o lume nouă plină de oportunităţi de a-mi schimba viaţa în mai bine. Credeam ca urmează să se întample ceva magic şi că noul statut de om liber o să-mi aducă numai bucurii. Eram plin de avânt şi de încredere în viitorul pe care mi-l pregătea democraţia. Dar ce să vezi, stupoare, nu s-a întamplat deloc aşa.
România se schimba pe zi ce trece, în mai rău. Am fost dezolat. Schimbarea regimurilor a dus la demolarea industriei romaneşti, mai apoi a agriculturii, a învaţământului şi sănătăţii, a culturii şi aşa limitată deja de ideologia comunistă. Asta e, mi-am zis atunci, ca să reconstruieşti o ţară trebuie mai întâi să o demolezi.
Şi da, s-a demolat tot, din temelii, ca atunci când demolezi o casa pentru a construi una nouă, uitându-se că în casă sunt oameni care trebuie să-şi ducă zilele. Democraţia a năvălit peste noi, încalţată cu bocanci plini de noroi. Ne-a adus piaţa liberă şi multe „bogăţii” din occident, dupa care, copii fiind, visam să le avem. Erau frumos colorate şi ambalate în folii strălucitoare de-ţi luau ochii. Iar înauntru, ce sa vezi, nimic. Nimic hrănitor, nimic natural, doar surogate. Mi-am amintit atunci că şi ciupercile otravitoare şi şerpii veninoşi sunt exotic de frumos coloraţi. Şi uite aşa am devenit noi românii nişte buni consumatori de supraproducţie occidentala. Că noi, nu mai producem mai nimic, doar facem comerţ cu produsele altora. Visul frumos occidental, la noi acasă.
Şi mai nou, după ce am dărâmat tot, ne-am gândit noi aşa, într-un moment de proastă inspiraţie, să ne vindem şi terenul de sub casă. Şi am trecut la comercializarea resurselor ţării. Ce să facem noi cu aurul de la Roşia Motana şi nu numai, şi cu petrolul din Marea Neagră şi cu pădurile şi parcurile naţionale că şi aşa nu vine nimeni sa le viziteze.
Iar mai apoi ne-am gandit că dacă tot nu se mai cultivă mare lucru pe terenurile agricole, n-ar fi rău să vindem străinilor şi nişte teren arabil că poate aia au chef de activităţi agricole că noi nu prea mai avem.
Şi ne-am bucurat de libertatea adusă nouă de democraţie, de mult dorita libertate de expresie. Şi ne-am exprimat, şi-am început să criticăm şi să protestăm contra conducerii surde a ţării. Şi ce sa vezi, că degeaba strigam noi din rărunchi, că nu e nimeni să ne asculte. Şi uite aşa s-a ales praful şi de bucuria libertăţii de a spune ce crezi. Degeaba spui tu ce crezi ca nu e nimeni să te asculte. Şi uite aşa ajungi să vorbeşti singur, ca nebunii, tu cu tine însuţi. Că oricum nu contează ce spui. Spune tu ce vrei, române, că nu te aude nimeni!
Privesc acum înapoi cu manie. Ne-am resemnat să ne ducem zilele, de pe azi pe mâine, cu speranţa deşartă că într-o zi ne va fi mai bine. Că o sa vină cineva, nu se ştie cine şi nici de ce, şi o să ne pună pe masă o placintă gratis, din simpatie pentru starea jalnică în care se află românul democrat. Şi de frică că nu ne aude nimeni, am ajuns să nu ne mai vorbim nici între noi, că ce rost mai are, soarta ne este oricum pecetluită. Degeaba strigă imnul naţional la noi „Trezeşte-te române”, că noi suntem unii muţi si ceilalţi surzi.
Şi am ajuns să ne pedepsim între noi, vinovaţi de o vină închipuită. Un fel de autoflagelare socială ce depăşeşte resemnarea şi seamănă a autodistrugere naţională. Apoi când ne-a atins disperarea, am început să privim în jurul nostru şi să înţelegem în sfârşit, după multe chinuri lăuntrice, că dacă vrem întradevăr să ni se schimbe soarta trebuie să ne regăsim pe noi înşine şi pe ceilalţi asemenea nouă, români oropsiţi ca şi noi, să ne adunăm şi să stăm laolaltă uniţi, să cautăm soluţii de ieşire din situaţie şi să le punem în aplicare, musai, că altfel nu se mai poate.
Degeaba iţi doreşti binele şi crezi că il meriţi, dacă nu faci nimic pentru asta, decât să te lamentezi şi să aştepţi ca o sa ţi se întample o minune într-una din zilele în care stai şi visezi la o lume mai bună.
Şi să nu credem dragilor că suntem nevinovaţi de ceea ce ni se întamplă. Că soarta „fuse crudă de-asta dată”. Pentru că toţi avem partea noastră de vină, la fel ca într-un mariaj nereuşit. Am stat cu mâinile în sân şi ne-am plâns de milă singuri sau unul altuia, uitând că poate avem conducatorii pe care îi merităm, ai noştrii aleşi care ne reprezintă poate pe bune. Adică vreau să spun că sunt, cel mai probabil, reprezentativi pentru alegătorii lor: la aşa alegători, aşa aleşi.
Şi eu am procedat la fel ca voi. În goana zilnică după cele necesare traiului, după banii de platit facturi şi taxe şi impozite, după de-ale gurii spurcate şi câte şi mai câte nu-i trebuie omului pe langă casa lui. Şi am uitat că sunt membru într-o comunitate din mijlocul căreia m-am ridicat şi căreia îi datorez un dram de recunoştinţă. Şi am uitat chiar şi de mine.
Căci somnul naţiunii naşte monştrii, spunea cineva cunoscut nouă. Şi orbit de ura faţă de comunism şi faţă de pseudodemocraţia românească am uitat că sunt român, de unde vin eu şi neamul meu şi încotro ar trebui să mă îndrept. Că mai nou se straduie unii să ne şteargă şi istoria, pentru că ştiu ei prea bine că un neam fară trecut este ca un copac fară rădăcini şi nu are nici un viitor.
Şi am vrut să plec în străinătate, numai să scap de nenorocirea care sta să vină peste noi. Pentru că greşelile noastre de acum, se vor rasfrânge asupra copiilor şi nepoţilor noştri şi în loc să-şi aducă aminte de înaintaşii lor cu placere, or sa ajungă să ne blesteme cu „blestem de om sărac”. Sărac material, sărac cu duhul, fără trecut şi fără viitor. Aşa se naruie o ţară şi se stinge un neam. Ruşine să ne fie la toţi! Dar nu poţi fugi de tine însuţi, oriunde te-ai duce. Prin urmare daca nu ai unde să fugi, măcar ai unde să ramai? Care este rostul nostru pe pământ? Să faci o casa, un copil, să sădeşti un pom sau macar o floare, ar spune un bun român. Şi în rest, ce? Să te mulţumeşti cu puţinul pe care îl ai şi să ştii să te bucuri de el, ar spune un înţelept. Să fii un spectator resemnat la propria viaţă? Românul este poet, el este frate cu codrul. Dar codrii s-au tăiat şi muza ne-a inşelat cu altul străin. Noi cu ce mai rămânem? Cu ce o să ne lăudăm urmaşilor noştri? Ei în ce să mai creadă şi ce să mai cinstească? Ne uitam la copiii noştri care nu ştiu încotro s-o mai apuce. Ne uităm prosteşte unii la alţii şi ne prefacem că nu ştim cum s-a ajuns aici, că cine o fi de vină? Că noi suntem inocenţi şi ne-am născut ieri, alaltăieri şi habar n-avem de ce se întâmplă în jurul nostru. Nu oameni buni, ştim tot ce se întâmplă şi un pic mai mult.
Prin pasivitatea noastră, suntem complici taciţi la distrugerea unui neam. Şi nu e un neam oarecare, este „neamul meu cel românesc”, este neamul care a folosit scrierea cu mii de ani înainte de a fi consemnată vreo civilizaţie pe Pământ. Este neamul care nu a sărit niciodată în curte la vecinii lui să fure ceva, noi nu am cotropit niciodată un alt popor. Noi nu am făcut sclavi pe alţii şi nici nu am acceptat vreodată să fim sclavii altora.
Dacă voi aţi uitat asta, în sangele vostru de dac, încă mai stă scris. Şi dacă am acceptat cu toţii să trăim o vreme în minciună, pentru că românul este comod şi boem, e timpul să ne trezim „acum ori niciodată”, căci scurte ne sunt zilele care ne-au mai rămas până la judecată de apoi. Şi aspru ne vor judeca copiii noştri. Pe bună dreptate. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Eu unul m-am săturat să fiu un spectator tăcut. Şi cred sincer, că dacă vrei cu tot dinadinsul să faci ceva, poţi. Se numeşte simplu – credinţă. Să ai credinţa în ceea ce faci.
Îmi displace politica, nu mi-a plăcut niciodată, dar dacă pentru a putea schimba ceva în bine, nu de dragul schimbării pur şi simplu, atunci fie, o fac şi pe asta.
La alegerile din anul acesta aveam de gand să nu mă prezint, deşi ştiam că nu este bine ce fac, că fiecare vot contează şi că este obligaţia mea de cetăţean democrat să mă prezint la vot, macăr pentru a-l anula.
Nu sunt un tip prea conformist. Îmi place libertatea mea. Cineva spunea că „Nimeni nu este mai sclav decât cel care se crede liber”. Nu îmi place să fiu înregimentat cu forţa. Dar dacă fac o alegere, o urmăresc cu sfinţenie până la capăt.
In 2014, pe parcursul unei convorbiri telefonice cu un prieten bun din copilarie, acesta mi-a spus entuziast că urmează să candideze la postul de primar al Bolintinului-Vale la alegerile din 2016.
M-am bucurat nespus la acea vreme. O licărire de speranţa, mi-am spus. În sfârşit o veste bună, chiar dacă locală. Un început pentru noi cei din Bolintin şi poate nu numai. Un pas înainte.
Îl cunosc pe Dan de mulţi ani. Este baiat bun. S-a ridicat prin forţe proprii şi aproape de la nimic. A muncit şi a învăţat cu sârguinţa unui copil care porneşte de jos. A ştiut să-şi urmeze visul şi a fost răsplatit. Este un bun român: a făcut o casă, a făcut doi copii frumoşi care să-i poarte numele mai departe, a sădit o livada de pomi şi îşi aduce cinste numelui său în orice împrejurare. Si este un bun bolintinean cu care noi ceilalti ar trebui sa ne mandrim ca il avem printre noi. Am toată încrederea în forţa lui de muncă, în priceperea lui şi în buna lui credinţa cetăţenească.
Din 2014 şi până azi se tot străduie să-şi creeze o viziune despre un oraş modern cum ar trebui să fie Bolintin-Vale. A fost iniţiatorul mai multor proiecte pe care o sa le prezinte bolintinenilor pe parcursul campaniei electorale. În ultimii doi ani a facut o şcoală de administraţie publică pentru că ii place să fie profesionist în ceea ce face şi cu siguranţă va moderniza administraţia publică locală.
Mă alătur lui ca unui punct de sprijin în a face ceva bun pentru oraşul meu şi pentru a dărui din priceperea mea celorlalţi semeni ai mei, în mijlocul cărora am crescut aşa cum am putut şi eu mai bine.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, după sufletul şi onoarea fiecăruia dintre noi!
Şi am credinţa că Bolintinul o să se schimbe mult în bine cu ajutorul şi implicarea cetăţenilor săi, care în ultima perioadă manifestă o implicare civica din ce în ce mai activă. Primaria va dori în mod sigur să comunice sincer şi permanent cu cetăţenii săi. Numai împreună putem să fim o forţa reala. Cu o gândire pozitivă şi îndreptată constructiv pentru binele nostru al tuturor.
În viaţa personală nu am reuşit să schimb nimic aşteptând să mi se întâmple ceva bun, pentru simplul fapt că mă consideram a fi o persoana bună. Pe de alta parte, nu cred că eram aşa de bun pe cât credeam eu că sunt.
Suntem ceea ce gândim şi putem să gândim orice!
Deci, haideţi să gândim la ceva frumos pentru noi toţi!
Vă provoc pe voi toţi bolintinenii, să ne imaginăm un vis frumos împreună!
Pentru a caştiga trebuie să ai mentalitate de învingator!
Liviu-Gabriel Niţa
