A fost odată o vulpiță…Se credea mare și tare, pentru că, deși animalele pădurii nu o agreau și fugeau de ea,totuși vulpița noastră făcea parte din consiliul de conducere al bătrânului codru. Asta după ce schimbase vreo două vizuini… Cât era ziulica de lungă, singura ei preocupare era să comenteze, să întrebe (uneori fără rost), lucruri care erau clare ca „bună ziua”. Cu toate că nimeni nu o asculta, și tot nimeni nu-i răspundea! Ba, mai râdeau și pe la umbra tufișurilor, chiar dintre cei de aceeași teapă cu ea.
Din numărul mare de vietăți de care se înconjurase cu ceva timp în urmă, a mai rămas, prăpădita, acum, doar cu vreo cinci sau șase gândaci, care, amețiți de soare, mai scot, rar, câte un „bzzaaaiii…că bine le mai spui, coană vulpe!” Restul, cei cinci iepurași, două coțofene bătrâne și un sconcs orb, care mai trecuse și prin alte tufișuri, au fugit care-ncotro!
Într-o bună zi, supărat pe comportamentul coanei vulpițe, un lup mai tinerel, dar cu mult curaj, i-a atras atenția că nu procedează corect față de animalele pădurii, pe care le tratează de sus! Iar vulpița, supărată, și crezându-se, totuși, buricul pădurii, s-a apucat de „lătrat”. Lupul i-a arătat, galant (deh, discuta cu o „doamnă”) că valoarea oricui se măsoară în ce vietăți are strânse lângă ea, și nu în laudele de sine.
După această tărășenie, și cei cinci gândaci au fugit și ei, într-o zi, când au constatat că un singur pas sau un suflu al oricărei alte vietăți din pădure ar putea să îi trimită sub frunze, acolo unde, de fapt, le e locul!
Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!
